Un prieten m-a întrebat azi dacă îmi plac norii. Da, iubesc norii. Iubesc forma lor, culoarea lor fie ea gri sau albă, libertatea lor. Iubesc faptul că atunci când totul pare că se duce în jos ei fac loc soarelui. Sunt ca o cortină. Ei ascund lumina pentru a crea suspans, pentru a o lăsa așteptată. Norii sunt ca oamenii. Unii sunt gri, aceia aduc ploaie, alții sunt albi și aduc zâmbete. Când mă uit la nori mă gândesc la infinit. Și atunci când mă gândesc la infinit mă gândesc la mine. Da, știu că eternitatea nu are absolut nicio tangență cu omenirea, dar există momente care pentru mine sunt infinite.
Au fost momente în care un minut mi s-a părut o infinitate și l-am trăit ca atare, la intensitate maximă. Fiecare miros, fiecare atingere, fiecare sunet, fiecare imagine, toate au rămas întipărite în minte, fiecare la locul ei, ca un puzzle lipit cu picătura. Am știut că acea clipă va trece, dar am simțit-o ca pe o eternitate. Am sperat că nu se va sfârși și acum sunt sigură că amintirea aceasta nu va fi niciodată lipsă din mintea mea. Atunci mi-am dat seama că o clipă trebuie trăită fără ezitare.
Cultura ceaiului 